Nu există copil răsfățat.

Există copii care cresc fără reguli, limite, fără să fie lăsați să experimenteze lucruri, sufocați de ceea ce unii numesc dragoste – iar asta se numește de fapt ABUZ.

Ce se întâmplă de fapt?

Cel care îl crește nu poate să primească frustrarea copilului sau posibilitatea ca acesta să între într-o experiență care îl frustrează de fapt pe părinte. Pentru că și acesta la rândul lui are rezistență la frustrare mică, imposibilitate de a spune NU şi a pune limite sănătoase în relaţiile cu ceilalţi şi asta se poate vedea şi în celelalte arii ale vieţii sale.

E posibil ca persoana să coreleze frustrarea celorlalţi cu lipsa de iubire, pentru că atunci când nu le face pe plac celorlalţi, ceilalţi se pot supăra dar asta nu înseamna că ei nu te mai iubesc sau că vor ieşi din viaţa ta. Copiii au nevoie să încerce lucruri, să greşească şi să reuşeasca prin propriile metode şi eforturi, cand cel care îl creşte intervine în permanenţă cu ideea că el ştie mai bine cum şi ce e mai bine pentru copil – îl desconsideră de fapt pe copil iar acesta poate primi mesajul “nu sunt în stare, nu pot singur”.

Este de datoria părintelui să îi arate copilului ce să facă cu frustrarea și să îl învețe că este ok să simți frustrare și că nu întotdeauna se întâmplă cum ne dorim dar că putem vedea lucrurile dintr-o altă perspectiva.

Ce este de făcut?

Părintele să se cunoască mai bine, să afle de ce face anumite lucruri ca mai apoi să poată lua o decizie conștientă și nu una pe pilot automat, guvernată de frici care nu au legătură cu prezentul.

Să înveţe că există perioade sănătoase de individuare a copilului în dezvoltarea lui, unde el are nevoie de “spaţiu” de explorare şi autocunoaştere. Să îl vadă pe copil ca o persoană unică şi diferită faţă de el, să fie curioasă în acestă călătorie de descoperire şi să fie “acolo” atunci când copilul, indiferent de vârstă, revine la el.